M-am întâlnit de câteva ori până acum cu situaţii în care anumite lucruri sau relaţii s-au terminat brusc. Aşa am simţit eu la acel moment, că a avut loc o ruptură, o situaţie neprevăzută, ceva care a adus lucrurile la un şfârşit, mai repede decât era cazul. Asta mi-a adus multă suferinţă şi mi-a luat timp pentru vindecare. Pentru cine se punea problema în acest fel? Pentru cine era prea devreme? Doar pentru mine, evident. Viaţa a curs oricum firesc mai departe indiferent de felul în care mă simţeam eu pe dinăuntru. Dunărea a continuat să curgă la vale, serile au urmat dimineţilor, anotimpurile şi-au urmat succesiunea. În teorie se spune că ceea ce credem sau vedem despre lumea înconjurătoare, sunt doar percepţii ale realităţii obiective, care diferă de aceasta. E normal să fie aşa, pentru că suntem entităţi umane diferite, avem copilării diferite, educaţii si experienţe de viaţă diverse.Toate aceste "întâmplări" de viaţă ne modelează sistemul de referinţă, ni-l diversifică. Înţelegând eu asta la un moment dat, că viaţa e una, mereu aceeaşi şi doar eu/noi ne raportăm diferit la ea, pentru că o percepem diferit, am înţeles şi faptul că toate începuturile au un sfârşit. E normal să fie aşa. Şi atunci la ce serveşte suferinţa? Asta e, unele situaţii de viaţă se termină, unele relaţii se încheie, cu unii oameni nu ne vom mai vedea poate niciodată. De ce? Oare pentru că ne pedepseşte cineva? Sau pur şi simplu pentru că s-a terminat o etapă de viaţă şi se face loc pentru o alta?! Tu ce fel percepi şi mai ales cum accepţi că lucrurile se termină?!
No comments:
Post a Comment